E mereu scurt

...concediul.

Nu l-am gasit pe Cristofor. Probabil ca s-a saturat de asteptare si a pornit spre alte mari, sa esueze pe alta plaja pustie. Sau poate un traznet l-a prefacut in scrum. Daca va renaste se va simti ca mine: fiinta nascuta dintr-un foc stins de apele marii. ADN-ul meu poarta genele focului: uneori ard mocnit incalzind usor pe cei din jurul meu, alteori sunt flacara ce lasa urme adanci, alteori izbucnesc in valvatai si ma sting doar dupa ce am distrus tot. Dar marea ma cunoaste. Isi trimite valurile sa imi mangaie gleznele incet, ademenitor, apoi ma izbeste puternic, cu palmi dureroase, ma stinge si din ce ramane ma remodeleaza.

Ultima plaja necucerita... nu mai e. Ca tot ce e frumos. Oamenii iubeau plaja aceea pentru salbaticie, pentru liniste, pentru ruperea de realitate. De aceea a aparut acolo un bar, o terasa,plimbari cu ATV-ul (peste corturile altora, dar asta e alta poveste), probabil pana la anul... si primul hotel. Corturile vor parea desuete, reminiscente ale unor vremuri apuse. Si din nou, dupa Portita, vom pleca in cautarea linistii.

Rasaritul. Deschizi incet fermoarele cortului, iti iei o tigara si cafeaua, te asezi in scaunul comod, sau poate nici nu iesi din cort. Lumina se schimba, aburul se joaca in valatuci deasupra apei. Pescarii vaslesc deja spre cherhana, iar barca lor pluteste fantomatic pe prima raza de soare prin ceata diminetii. (Hai sa ne jucam de-a pescarii. Sa ne intrecem cu soarele. Sa zambim pescarusilor. Sa ne legene valurile in fiecare dimineata. Sa facem navoade si sa le intindem ca pe o panza de paianjen pe stalpii inalti. Vrei ? )