10 ani

Din 30 am aparut jumatate la intalnirea de 10 ani. Din jumatatea asta, mai mult de jumatate sunt acum "adulti", cu preocupari, profesori majoritatea, seriosi, cu cravatele la gat chiar si in pijama. Eu nu am crescut destul. Si nici nu vreau. Depanam amintiri. Amintiri cu excursii, cu chefuri, cu betii monstuoase, amintiri cu examene nedate ca nu am reusit sa ne trezim dupa vreo sedinta de "invatat" intensiv, amintiri cu zile petrecute in orice alta sala decat cea de curs jucand cruce, amintiri cu certuri, cu iubiri, cu ras mult, cu plans, cu dureri impartasite in taina noptii, in timp ce restul dormeau imprastiati. Amintirile unor fosti studenti care au stiut cum sa faca din acei ani mai mult decat "anii in care am invatat". Am vazut nasuri inalte, cineva a spus ca nu danseaza pentru ca nu danseaza decat cu sotul. Am vazut priviri dezaprobatoare pentru ca am avut tupeul sa dansez cu acelasi tip aproape o ora. Ha.
In timp ce noi radeam depanand atatea povesti, restul povesteau de examene, de carierele ca profesori, de copii. Da, si eu am vorbit un pic de copii, dar ideea intalnirii era sa ne mai distram o data impreuna. Sigur ca vroiam sa stiu care s-a casatorit, cati prunci au, pe unde umbla, daca preadau sau nu, dar sincer, nu vroiam sa vorbesc despre asta toata seara. Nu noaptea, ca pe la 10 seara ramaseseram vreo 8 omi. Printre care si fostul nostru decan. Om frumos, el nu e "adult" inca :))) Am ras cu el mai mult decat cu 10 fosti colegi, iar sotia lui a dansat mai mult decat colegii mei.
M-am bucurat ca i-am vazut, m-am intristat ca i-am vazut atat de mari si importanti. Crestem toti, dar e pacat ca uitam ca in viata e loc si de nebunii. Ma gandeam la atati prieteni cu functii importante, prin primarie, altii avocati, doctori, care la orice chef devin pusti de 18 ani, fara functii, fara griji, fara inhibitii create de cravata.
Poate pana la urmatoarea intalnire vor creste si ei destul cat sa invete sa se distreze. Intre timp, eu refuz sa imi pun cravata in afara orelor de lucru.

Flacaii

Azi in viata mea au aparut doi noi flacai. Pe unul l-am vazut, obosit dupa lungul drum, somnoros si miorlait, ca un pisoi. Unul e mai departe, am sa il vad in curand. Sunt fericita. Pentru ele, pentru fericirea lor, pentru acele prime clipe in care fiinta aceea fragila aparent cauta prima atingere. Gura flamanda, dar nestiutoare, instinctiv se lipeste de san si restul face natura. Senzatia aceea a primului alaptat nu se poate descrie. Toata oboseala, toate durerile, lunile de nerabdare, vizitele enervant de dese la baie, picioarele umflate, dormitul pe o singura parte, sau in fund, totul se pierde intr-o imbratisare. De cate ori vad un nou nascut, sau un bebel ce abia incepe sa gangureasca, ma apuca asa cate un dor de a mai simti toate astea. Dar nu ma tine mult :)))))

La matern am fost cu ai mei doi prunci din dotare. Program de vizitare pana la 16:30. Poarta incuiata. Zdrangan bine, copiilor le place ideea si se proptesc si ei sanatos in poarta de cateva. In sfarsit apare Regele portilor inchise, vizibil iritat de insistentele noastre. Ma uit mirata la ceas 16:32. Portarul ma priveste de sus: S-a terminat programul de vizite. Mah omule, e 4 32, ce dracu ? Si cu tupeu ma strecor pe langa el. Bine, bine, dar nu aveti voie in spital cu copiii. Ce ? Nu ai voie in Matern cu copiii ? Hai ca asta e tare. Nu aveam chef de scandaluri, asa ca las copiii cu mama pe o banca si merg sa imi vad mandretea de verisoara proaspata mamica si pe sotul aferent. Ea obosita, cu dureri, dar vesela totusi, el emotionat si necajit ca nu il lasa sa stea peste noapte cu ea. Cezariana nu a fost dorita, dar a fost necesara, pana dimineatza au tot sperat sa scape de operatie... dar nu a fost cale. Le mai povestesc din ale mele experiente trecute, o imbarbatez cum pot, radem si ma injura ca o doare, sa nu o mai fac sa rada (eu mi-am scos barbatul si fratele din salon pana se potolesc cu rasul ca plangeam de durere deja :))) ), ne pupam, o alint, mai povestim un pic si cobor sa stau cu ai mei doi prunci pana urca si mama la ea. In timp ce o asteptam copiii imi cer suc si pornim spre baruletul din curtea spitalului. Cand sa ajungem un racnet pornit din adancul burtii imense a portarului: Domnisoaraaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa. Logic ca nu ma intorc, in primul rand ca nu mai sunt domnisoara de multisor (sau era un compliment si eu proasta nu l-am inteles) in al doilea ca nu ma intorc la racnete decat daca sunt de ajutor :))) Ma ajunge gafaind din urma fix pe mica terasa: Ce nesimtita sunteti, eu v-am lasat sa intrati si totusi veniti cu copiii pana aici desi vi-am zis ca nu e voie ? Ma holbez la el nervoasa. Mah omule, domnul bea bere, domnul astalalt bea coniac sau ce bea, toata lumea fumeaza, toata curtea e plina de oameni care fumeaza si tu ai tupeul sa imi spui ca nu am voie cu copiii aici? Am venit numai sa le iau cate un suc. Crezi ca pun bombe ? Si unde crezi mataluta ca i-am nascut ? Pe camp ? Nu e matern ? Nu aici se nasc copii ? Atunci cum dracu nu am voie cu ei in curtea spitalului ?
Dar nu e cu cine. Nu e voie cu copiii in spital, o tinea el una si buna. Le iau cate un suc copiilor si o iau incet spre poarta, pachet de nervi. Ala dupa mine. Eu in pas de plimbare. El spumegand. In timp ce ieseam pe poarta pe care o pazea cu strasnicie, m-am intors si i-am zambit ironic. Si soarta a facut ca fix atunci sa intre doctorul meu. Si sa se opreasca cu mine la povesti, sa ia copiii in brate, sa ma pupe pe frunte ca de obicei, sa ma intrebe de toate. Si balaurul cu cheile statea tot acolo, in ceafa mea. "Dar domnul doctor, de cand nu e voie cu copiii in curtea spitalului ?" Cine a zis ca nu e voie in curte ? Nu e voie in saloane, mai fac galagie, bebeii dorm, mamicile se mai odihnesc, stii si tu cum e."
Acuma privind in urma ma gandesc ca poate am gresit ca am tacut. Ca poate trebuia sa ma razbun pentru acel "nesimtita" pe care mi l-a aruncat. Dar privirea lui a facut tot.
In mod clar mai trebuie sa invat the bitchy way :)))))

Bye/die

Candva prin decembrie spuneam eu cum ca 2008 ar trebui sa fie anul puterii. Se dovedeste ca e. Dar nu cum ma asteptam. Vroiam forta sa fac ce trebuie, sa aleg drumul piezis si sa urc unde vreau, sa le zambesc tuturor chiar daca doare. In schimb a trebuit sa gasesc forta sa trec peste toate suturile in posterior, peste ipocrizie, ignoranta, rautate, boala, moarte, nepasarea celor pe care ii credeam aproape, tacerea celor pe care ma bazam. Umerii pe care ii credeam neconditionati acolo au disparut rapid cand a fost greu. Zambetul s-a transformat in ranjet. Oamenii pe care ma bazam in dusmani. Le-am ras in fata asa cum au facut-o si ei dar nu m-am simtit mai bine. Roata se intoarce si eu inca nu stiu sa fiu rea. Dar voi invata. Intre timp am invatat sa trec cu capul sus peste tot. Coloana mi-e intacta. Ati vrut sa plecati ? Plecati, nu voi spune "ramai". Nimanui. In schimb acum, cand vrei sa te intorci... Asta e, draga mea, doare sau nu, usa aia nu iti mai e deschisa. Nu ai lasat nici o cale de intoarcere. Nu eu. Tu. Tu ai plecat trantind toate usile dupa tine si blocand drumul cu mii de lacate. Acuma degeaba plangi. Traiesti cu ce ti-ai creat. Si tu si toti restul al caror mirific spate am avut ocazia sa il examinez atenta anul acestea. Nu imi mai pasa. Sunt calita acuma. Bye/die

O saptamana

Saptamana asta a fost grea. Inmormantarea, durerea, mult mai adanca decat ma asteptam, cuvintele acelea care imi tot suna in cap. Omul acela nu avea nici un drept sa imi vorbeasca in ziua aceea. Trebuia sa taca, sa isi puna capul in pamant si sa taca. In schimb mi-a trantit cuvintele acelea, condescendent, atotstiutor. Imi venea sa il pocnesc, sa il scuip, sa il injur. Acolo, langa mormantul ei, acolo, langa cea pe care am ingrijit-o atata vreme. "Ai sa vezi ca iti va lipsi". Ca o palma. Rautatea din el a iesit din nou la suprafata. Si ma asteptam. Si totusi m-a durut. Tonul acela ce se traducea prin "Stiu ca te bucuri". Nu ma bucur. Ma doare. E un gol in casa si in viata. Inca imi fac programul in functie de ea. Am o libertate de care nu ma bucur. Umblu mult, cu castile bine infundate in urechi, cu muzica urlandu-mi fiecare pas. Plug in the music, unplug the world. Copiii in fiecare zi deschid usa camerei: Nu a adus-o ingerasul inapoi ? Ma gandesc ca vineri merg la intalnirea aceea pe care o asteptam cu emotia revederilor. 10 ani... Oameni pe care nu i-am mai vazut de atunci. Oameni despre care nu mai stiu nimic. Ma bucuram. Acum privesc costumasul negru cu panglici portocalii si ma duce cu gandul la doliu. Nu am purtat doliu niciodata, mereu am considerat ca doliul e ca si credinta. In suflet. Cand se va trage linia nu va conta cat timp am purtat doliu sau cat am fost la biserica. La capatul drumului conteaza ca atunci cand privesti in urma sa vezi ceva frumos. Lumina vine din noi. Mi-o inchipui pe bunica stand la povesti cu bunicul. Au 8 ani de recuperat. 8 ani, 3 stranepoti. Au multe de povestit. Oameni drepti, ce au trait frumos. Oameni pe care i-am iubit pentru sufletul lor, pentru povestile lor, pentru bunatatea lor. Oameni care m-au primit in familia lor cu sufletul deschis. Oameni pe care i-am iubit si care m-au iubit la randul lor. Am invatat si de la ei, le fel cum am invatat de la bunicii mei, ca dragostea poate dura. 60 de ani de casnicie. Fericiti. Acum sunt iar impreuna. Dumnezeu sa va odihneasca.

Si asa...

Am carnet. De soferita. Sunt foarte mandra, da ? Nu de faptul ca l-am luat din prima, ci de faptul ca am reusit sa tac si sa nu ii zic vreo doo marelui politai care m-a examinat. Pe langa faptul ca mi-a fost din start antipatic, cand mi-a zis "ma, fata, ma" mi s-a ridicat brusc tensiunea peste limitele normale :))) Dar cred ca a observat ca din "doamna" nu m-a mai scos dupa :)))). Cand am terminat i-am bagat un "Multumesc" pe care cred ca l-a simtit dureros. Sau nu. Totusi e politai.
In timp ce stateam in asteptarea rezultatelor la sala, satula de anuntul maaaaaaaaaaareeeeeeeeee si extrem de vizibil "NU SPRIJINITI GARDUL" (da, da, de politie vorbim, cred ca vor ei sa le pice gardul, sau ceva de genul, de nu lasa lumea sa il sprijine) si nervoasa ca nu puteam sa ii fac poza sa nu ma vada careva si sa ma pice :)))) (las' ca azi merg sa iau carnetul si tot trag in chip maretia profund politieneasca) un tip la vreo maxim 20 de ani imi cere un foc si asa incetut ne apucam noi sa vorbim. Si la un moment dat, drac stie cum si de unde imi serveste "Vorba mamei, ce bine era pe vremea lui Ceausescu, cand terminai scoala aveai o slujba, aveai unde locui, nu te chinuiai ca acuma" Ma uit la el luuuuuuuuuuuuuuung, ma gandesc ca a prins maxim 2 ani de comunism, deci amintiri ioc si il intreb sec : Tu ce muzica asculti ? Un pic mirat de schimbarea directiei: House... "Si ai fost la vreun concert fain?" Daaaaaaaaaaaaaaa, la Tiesto, la Atb, vreau sa merg si in Ungaria la.. (nush la ce ca nu prea le am cu house-ul)" Desenele animate iti plac ? am continuat, zambind deja. "Sigur, cum sa nu?" L-am lasat asa, nu avea sens sa ii mai spun ca pe vremea aia pe care o regreta fara sa stie ce regreta, nu ar fi rumegat guma de mestecat, pentru ca era o raritate, si ca desenele erau cu ratia, maxim jumatate de ora pe saptamana. Cum ar putea intelege ce inseamna sa primesti pachet cu concertul Floyd din Venetia prin septembrie '98, filmat de un prieten drag fugit din tara, de o calitate nu foarte buna (filmarea, nu concertul, concertul e si acum preferatul meu) si sa plangi de cateva ori pe parcursul vizionarilor repetate, de bucurie ca ii vezi, de bucurie ca omu acela drag a fost acolo, de bucurie ca ai cum sa asculti Floyd. De unde sa stie ca pleata lui pana la umeri (care ii si statea bine, al dracului :P ) pe vremea aceea era semnul unui noroc nesperat, dar si continua teroare ca intr-o zi te va trimite vreun profesor frustrat sa e tunzi, sau te va aduna un militian de pe strada si vei face cunostiinta cu foarfeca lui ? Cate plete nu am regretat... Ce sens avea sa ii spui ca cei ce ascultau metale pe vremea aia erau un soi de paria. Ca blugii rupti care acum sunt la moda, pe atunci erau un bilet sigur spre priviri dezaprobatoare. Ca am plans 2 zile cand am aflat ca nu se va mai tine Tim Rock-ul ? Ca gaseam bilete la Iris, Celelalte Cuvinte, Compact... numai cu pile ?
Da, poate ca aveai un post si un apartament, dar merita ? Nu e prima data cand cineva care a crescut dupa perioada '89, imi spune ca era mai bine atunci. Sa va fereasca Dumnezeu sa aflati cat de bine era.
Oricum important e altceva: AM CARNEEEEEEEEEEEEEEEEEEET :))))

Love and hate

Uneori imi urasc trupul. Ii urasc toate reactiile pe care nu le pot controla. Starile de rau. Felul in care zvacneste intr-o placere ce pleaca din cele mai ascunse cotloane la anumite atingeri. Urasc felul in care se leapada de raul din el. Ii urasc durerile, felul in care se revolta la cel mai slaba unda de miros neplacut sau in care explodeaza in migrene la orice miros puternic. Ii urasc slabiciunea. Oasele prea fragile care au cedat de mult prea multe ori in entorse, deformandu-mi gleznele, pielea prea sensibila ce se invineteste la cea mai mica atingere, venele prea subtiri, atat de subtiri ca o simpla recoltare de sange devine o aventura cu urme negre pe bratele mele.

Alteori il iubesc. Imi iubesc sanii putin lasati, caci poarta pe ei semnele celor doua fiinte ce si-au tras seva primelor clipe din mine. Imi iubesc soldurile late caci ascund vibratii si ritmuri nedescoperite. Imi iubesc micile riduri caci au aparut din mult ras si fiecare e urma unei fericiri. Imi iubesc inima caci desi a fost la un pas de a se opri definitiv, si-a gasit forta sa bata mai departe. Imi iubesc cele trei vertebre putin iesite in afara caci imi aduc mereu aminte ca viata e scurta, uneori mult mai scurta decat ne asteptam. Imi iubesc parul. Felul in care isi gaseste personalitatea lui. Mereu alta, mereu plina de viata. Imi iubesc spranceana incarnita de o cicatrice din copilarie, caci mereu se mira. Imi iubesc defectele pentru ca ma fac unica.

P.S. (ca o concluzie tarzie) Sunt o narcisista care uneori se uraste, nu ? :)))) Leoaica din mine isi spune cuvantul.